Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Corinteni- 13:11
E octombrie şi frigul dimineţii e din ce în ce mai pătrunzător. Miroase a frunze, a umed şi a cafea ieftină. Prin fumul gros de ţigară încerc să îl fixez cu privirea. E bătrân, dar în spatele bătrâneții văd viața din el. E jovial, dar se vede că de ceva vreme nu a mai purtat o conversație. Îl simt că ar vrea să discute, să se apropie, dar în tinerețea mea parcă nu am timp pentru asta acum. Îl văd că își freacă mâinile încercând să se încălzească. Sau poate vrea să înceapă o conversație cu mine și e ușor reținut, dar figura lui parcă spune: întreabă-mă orice și eu îți voi răspunde.
Îmi iau inima în dinți și încep eu, doar-doar m-o lăsa în pace să îmi savurez cafeaua și țigara de dimineață.
– Ce mai ai tu de oferit, bătrâne? Lumea fuge, nu mai e timp. Ce mai ai tu de oferit lumii acestea?
– Avuția mea sunt cuvintele, spuse zâmbind. Eu le dau sensul şi eu ofer înțelegerea lor. Eu le descopăr celor cărora le este sete.
Sete? Zâmbesc interior și sorb din cafeaua proastă, dar a cărei dulceață mă îmbie totuși să mă trezesc.
– Ai ceva vreme de când umbli pe Pământ, nu-i așa?
– Știu lucruri neștiute de multe persoane, pentru că timpul meu a fost înaintea timpului lor. Am strâns în mine multe și le-am așternut pe hârtie. Am explicat ce am văzut, astfel încât oricine dorește să poată ști mai multe. Am completat de-a lungul timpului informațiile pe care le știu și mi-am creat propria bază de date într-un caiet nesfârșit.
– Hârtie? Mă umflă râsul mai-mai să îmi dea cafeaua pe nas. Bătrâne, epoca hârtiei s-a dus de mult. Totul e digital acum.
– Pe vremea mea, îmi spuse, hârtia era la mare preț. Știu că astăzi informația se vede pe ecran. Chiar și eu m-am reinventat și da, notițele mele le scrijelesc chiar și așa. Dar nimic nu se compară cu mirosul hârtiei. Cu primul bilețel de amor, cu scrisoarea trimisă mamei ce gătește prăjituri, cu cartea citită înainte de a închide seara ochii, spre dulce visare.
Îmi dau ochii peste cap, nu am timp de prostiile astea, iar bătrânul îmi pare că vorbește în parabole. Tac și sorb din cafea, aprinzând o nouă țigară.
– Întreabă-mă orice și îți voi răspunde, îmi spune la fel de jovial.
Casc ochii de uimire și mă gândesc la ce aș putea să întreb. E bătrân, dar chiar pare că știe multe.
– De ce aș întreba? De ce aș veni la tine pentru cunoaștere? Ce poți tu să îmi dai?
– Eu îți voi domoli nevoia și setea de cunoaștere. Nu te voi jigni niciodată, ci din contră, te voi ascunde în paginile mele și voi șterge istoricul a ceea ce ai căutat. Te voi face să înțelegi tot ceea ce ai nevoie și îți voi oferi trimiteri către informații complete.
Eu nu voi râde de tine în mod public, nu te voi apostrofa și nici nu voi încerca să mă dau mare cu cunoștințele mele. Nu te vei simți nicicând rușinat că ai venit la mine. Nimeni nu va ști ce am discutat noi doi.
Însă toți vor vedea că tu ai în mâna ta un lucru neprețuit. Cunoașterea.
Rămân ușor cu buzele întredeschise. Mă uit la cum e îmbrăcat. Straiele curate și elegante par noi, însă aduc a vremuri demult apuse. Pe batista cu care își sterge fruntea reușesc să dibuiesc inițialele numelui său. DEX. Ciudat nume. O avea familie? Oare cum o fi să te simți așa părăsit? Să stai singur, într-o eră în care lumea nu mai dă doi bani pe tine? În care lumea nici măcar nu mai știe că exiști?
– O să mori bătrâne, îi spun cu voce stinsă.
– Voi muri doar dacă sunt lăsat să mor. Până atunci, ca și tine, mai sunt oameni însetați de cunoaștere, care încă mă țin în viață. Nu voi muri niciodată pentru că am îmbătrânit. Ci voi muri atunci când dorința de a învăța va fi moartă.
Privesc în gol, iar cuvintele mi se amestecă în cap. Nu m-am gândit niciodată la asta. La moartea dorinței de a învăța, de a cunoaște. Înțeleg brusc cât de mult timp acordăm dispozitivelor noi, realizez că nu am mai citit demult o carte fără ecran, înțeleg că toate lucrurile au avut un început și că e datoria noastră ca pe unele să le ținem în viață. Am înțeles că de fapt nu stau de vorbă cu un bătrân oarecare și că liniștea pe care o simt în preajma lui e dincolo de ce e uman. Îmi dau seama că fugim prin tehnologii, că ne rezumăm la momentul actual, că nu mai căutăm informații și că dacă nu știm sau nu înțelegem ceva, e mai ușor să o lăsăm baltă decât să ne informăm. Îmi dau seama că deseori fugim de rușine, că avem un orgoliu care nu ne lasă să fim noi înșine. Îmi amintesc de prietenii care râd atunci când mă corectează și de jena pe care o simt atunci când sunt corectat, ca niște pumnale înfipte în spate. Dar în același timp înțeleg că undeva, toate informațiile de care avem nevoie există și ne așteaptă să venim să le luăm fără să ne simțim vinovați sau lezați. Înțeleg că există cineva care așteaptă să ne explice cu blândețe tot ceea ce vrem să știm, dar că noi trebuie să îl căutăm.
Tigara a ars singură, cafea nu mai am. Ridic privirea să îi mulțumesc bătrânului cu straie elegante. Sunt singură însă. Pe masa de șah de lângă mine flutură discret batista sa. DEX.
Am înțeles!
– N-ai să mori bătrâne. Câtă vreme ne va fi sete, n-ai să mori…
Frumos articol si bine intocmit. Tot ce se poate face intru prezervarea si salvarea unei limbi, care este actul de nastere al unui popor, este un adanc act de cultura. Felicitari!
Mulțumim! Întreaga campanie Corect Românește se dorește a fi despre cunoaștere. Această poveste însă are și rolul de a atrage atenția asupra unor lucruri care ne pot ajuta să nu uităm de limba noastră dragă. 🙂
Cat de frumos. O poveste frumoasa despre cunoastere, limba, cultura in general. DEX-ul este o carte importanta pe care prea putini o citesc. Seara frumoasa!