Cum vom fi mâine? Dar la final?

Razele de soare intră tiptil printre jaluzele și ne trezesc cu o îmbrățișare dulce. E o nouă zi și nu pare deloc specială. O zi perfectă de primăvară, în care efectiv mirosul florilor de afară te îmbie să te bucuri. Cerul e de un albastru ideal și cred că e prima dată săptămâna asta când îl privesc. Așa.

Nu aș fi zis niciodată că voi prinde astfel de vremuri. Ca tot omul, am văzut filme și poate că m-am gândit, poate că nu, la ”cum ar fi dacă?”. Numai că întotdeauna gândurile au fost reprimate, pentru ca deh, copii, viață socială și restul, totul bine, deci niciun motiv de îngrijorare.

Până mai ieri.

Citim cu îngrijorare că unele dintre tările lumii își închid granițele și se dedică exclusiv situației din propriul stat. Fiecare cum poate. Se anunță noutățile, pe care încercăm să le ascultăm rațional, deși cu sufletul la gură.

Într-un moment în care eram doar eu cu mine, la o cafea în micuța mea bucătărie, am început să îmi pun întrebări.

M-am întrebat cum va fi totul după ce trece această criză? Soțul, mai pesimist, era îngrijorat de cum va trece aceasta criză. De înțeles, firește, suntem abia la început. Dar când va trece oare ce va rămâne? Noi cu ce vom rămâne?

Mi-aș dori să cred că rămânem cu valorile noastre. Că dincolo de pătura groasă a nepăsării se află totuși omenia. Omenia aceea de care să fim mândri în final. Mi-aș dori ca atunci când trece totul să ne putem strânge în brațe apropiații fără să ne rușinăm de spusele noastre sau de fapte.

…

Mă uit afară și văd că au înflorit copacii. Îi văzusem de luni, de când mă externasem cu mezinul familiei, însă azi, la ora 9 dimineața, când așteptam să intru cu el la medic pentru control, mi-am dat seama că e soare. Și că păsările cântă. Că autobuzele trec goale și că prea puțini oameni se mai aflau pe stradă. M-am simțit ca odinioară, când eram copil, pe mica stradă pustie aproape, unde ne mutasem. Mi-am dat seama că sub povara grijii trece primăvara și că nu vom ști când a trecut anul.

Sursa foto: Pixabay.com

Mă gândeam că ne vom găsi în vară și că… oare ne vom teme? Până va aparea un vaccin, ne vom teme? Oare lecția spălatului pe mâini cât o strofă de imn ni se va întipări pe vecie în minte? Ne vom relua viața, asta e clar, însă nu cred că vom fi aceeași oameni ca ieri. Sau ca azi. Cum vom fi mâine? Mai buni? Mai răi? Va deveni o luptă pentru supraviețuire sau una de ajutorare? Vom empatiza sau vom căuta să ne vedem interesul?

Încă suntem în vremuri de pace, așa că mi-aș dori să căutăm să fim buni, să ne amintim de binele făcut și să ne câștigăm unii pe alții chiar și așa, departe unii de alții. Mi-ar dori să nu credem că vom rămâne închiși în case pe vecie și că ceea ce spunem sau facem nu se contorizează undeva. Deja văd postări, comentarii, ne certăm, ne dăm unfriend…pentru păreri. Oare dacă ar fi mai rău ce am face?

Înțeleg grija față de cei dragi. Înțeleg nevoia de a te simți acoperit din anumite puncte de vedere. Însă aceste lucruri nu ar trebui să ne altereze omenia, bunul simț, empatia, compasiunea. Știi de unde se poate cumpăra un lucru? Trimite un link. Știi pe cineva în nevoie? Dă un telefon. Întreabă, ascultă, fii alături de oameni. Mângâie, iubește, fă ceea ce ți-ar plăcea să primești. În zilele acestea este ușor să fii deprimat, e ușor să fii destabilizat de sirenele ambulanțelor, de forțe de ordine, de știri care curg în mediul online (unele neadevărate). Cred că ceea ce se întâmplă este și un test pentru noi, ca să ne dovedim faptul că suntem oameni și că umanitatea e o caracteristică de bază.

Mă rog Domnului să trecem toți cu bine peste acest hop. Pentru că am scris aici și eu și în ciuda faptului că se spune acest lucru peste tot, voi reaminti și eu: rămâneți acasă, spălați mâinile, prevenția e importantă. Informați-vă din surse sigure, credibile!

Să ne vedem cu bine!