Ajunsesem mai devreme de ora stabilită, pentru că în general nu îmi place să întârzii. Venisem în acest birou al unui arhitect proiectant renumit, deoarece auzisem că este nevoie de avize de construire chiar și în cazul proiectului meu, iar Diana îmi fusese recomandată de mulți amici. Așa că încercam să înțeleg mai multe despre obținerea avizelor de construire, deși sincer vorbind, tot ce îmi doream era să realizez o dată casa aceea. Era doar o casă, pentru Dumnezeu, în care voiam ca la intrare să integrez un mic birou specific activității mele, însă pentru așa un proiect se pare că era nevoie de autorizații despre care nu cunoșteam mare lucru.
Deși așteptam de doar câteva minute, era aproape imposibil să nu te îndrăgostești de imaginea acestui birou. O bibliotecă masivă, doldora de cărți, păstra o ușoară amintire a trecerii timpului. Urmele recondiționărilor erau încă proaspete, astfel că puteai simți mirosul discret al vopselei, amestecat cu izul de liliac ce se strecura tiptil pe lângă perdeaua diafana ca respirația unei zeițe. Totuși, ca un bărbat bine, ușor cărunt, cu surâs precum soarele verii, și ochi ce ar fi făcut până și căprioarele să roșească, acest corp de mobilier te chema într-un murmur fin de înțelepciune ce țâșnea din fiecare carte așezată cu grijă pe raft.
Alături, ca două doamne ușor trecute de prima tinerețe, două vaze cu forme demne de adevărate zeițe. Transparența vazelor pe fond negru abanos, evidențiată de câteva raze difuze de soare, intrate în fugă în cameră, precum niște copii care se hârjoneau cu naivitate, contribuia la imaginea feerica a unui dans păgân a unor fecioare neștiutoare adunate în jurul focului.
Mă așezasem în dreptul geamului de un luciu aproape ireal. Era de parcă acea fereastră constituia de fapt un portal spre o altă lume. O grădină secretă ale cărei miresme zâmbeau în lumina caldă a soarelui. Stropi de rouă care se întreceau în fuga lor pe frunzele parcă pictate și care se adunau liniștit la radacinile florilor a căror mirosuri te îmbătau cu fericire. Priveam de după perdeaua pastel și cumva mi-ar fi plăcut să fiu acolo. Să îmbrățișez pământul și să adorm între atâtea miresme și culori, iar soarele să mă îmbrățișeze cu dragoste și să-mi țină de cald…
Sursa foto: Aia-proiect.ro
Mă trezește din visare un clopoțel. Telefonul vechi, recondiționat și el, sună cu un zgomot discret. Îmi îndrept pașii pe covorul moale spre sala de așteptare și îmi arunc o privire la ceasul de mână. Telefonul tace exact în momentul în care Diana deschide ușa și mă cheamă în biroul ei.
– Vă mulțumesc pentru răbdare, spuse ea, deși eu eram cea care ajunsese mai devreme.
– Vă mulțumesc pentru că v-ați făcut timp pentru mine, am răspuns imediat, fără să uit de bunele maniere.
Diana știa că eram acolo deoarece aveam nevoie de serviciile unui arhitect proiectant pentru a-mi realiza casa de vis. Totuși, acordurile și autorizațiile, documentația tehnica pentru autorizația de construire, sau proiectul de autorizație pentru construire, pentru mine erau doar niște acronime ciudate. Proiect DTAC, proiect PAC, înțelegeți ce spun? Ei bine Diana era recunoscută pentru felul în care lucra la fiecare proiect de casă, pentru profesionalism și pentru reușite. Mă uitam la ea, pentru că părea o mână de om, o tipă ușor minionă, însă foarte vioaie și plină de viață. Era ca un licurici, iar gândul acesta mă făcea să zâmbesc. Venisem la ea pentru că m-a fascinat entuziasmul ei în ceea ce privește activitatea sa, de care povestea toată lumea. Cumva o vedeam ca pe un spiriduș, ca pe un fluturaș care doar bate din aripi și pocnește din baghetă și gata, totul este rezolvat. Iar acum, stăteam în biroul ei, ce se asemăna mult cu căsuța piticilor din pădure și o studiam. Fâl, fâl, ding, ding, Diana efectiv strălucea în timp ce îmi explica pașii de lucru.
– Am văzut ideea ta de căsuță. Este nevoie să ne ocupăm de partea de documentație tehnică. Va fi nevoie să scoatem autorizațiile de construire, să verificăm dacă ne autorizează și cei de la mediu și să verificăm și la primărie.
– Diana, sunt mai mult decât ocupată. Este neapărat nevoie de aceste lucruri? Mai ales că vorbim despre o casă banală.
– Nu te îngrijora, timpul tău este pe mâini bune! De aceste lucruri ne vom ocupa noi. Și da, este nevoie de aceste autorizații. Dar nu, casa ta nu este una banală.
Bombăneam în interiorul meu, fiindcă nu era chiar ceea ce mă așteptam să primesc, când Diana a continuat. Cumva parcă a simțit nemulțumirea mea, sau poate deja era obișnuită cu privirea aceea deznădăjduită pe care o afișam.
– Știu că procesul de obținere a autorizațiilor poate părea inutil și greoi. Însă aș vrea să înțelegi de ce facem asta. Omul în general nu prea este obișnuit să respecte reguli. Nu respectă albinele, florile, marea, copacii. Uneori nu își respectă nici semenii. Ei bine află că respectul a devenit o monedă de schimb în ziua de azi. De aceea eu, împreună cu echipa mea experimentată de arhitecți proiectanți cerem autorizații și avize de amplasament pentru că astfel întrebăm mediul, natura, dacă ne primește în sânul ei. Îi prezentăm ideile noastre, iar ea, prin persoanele desemnate, ne răspunde. Solicităm obținerea de avize pentru autorizația de construire pentru a respecta regulile locale, ale amplasamentului dorit. Realizăm un proiect casă din respect pentru cei din jurul nostru, pentru ca ei să știe ce anume avem în minte. Totul ține de respect și de respectarea unor regulamente care la un anumit moment ne vor ajuta și pe noi. Dacă lângă casa ta ar urma ca cineva să construiască o centrală nucleară, acel lucru ar rupe un echilibru, iar acel proiect nu ar respecta regulile. Mai mult decât atât, nu te-ar respecta pe tine. Este nevoie de timp să verific în detaliu proiectele la care mintea umană se poate gândi. Pentru că există lucruri ce pot fi înțelese mai greu, este nevoie să se facă aceste verificări, pentru a se oferi un răspuns final. De aceea așteptăm avizele, iar aici este domeniul meu și al echipei mele. Rolul nostru este acela de a pune bazele viziunii beneficiarului, de a fi empatici și de a-l ajuta să își atingă repede visul. De a atinge astfel reușita. De aceea casa ta nu este nicidecum una banală, ci una specială pentru noi.
Eram mută. Dianei îi străluceau ochii când vorbea despre aceste lucruri. Fiecare cuvânt se lansa în eter cu forța unei flăcări. Era atat de persuasivă încât mi se părea ireal să îi reziști și să nu înțelegi. Parcă era în mintea mea, într-un labirint în care orice întrebare aveam, ea era deja acolo cu răspunsul. Atunci mi-am dat seama că de fapt ceea ce vreau eu să fac, necesită ajutorul ei. Pentru că aș vrea ca eu, în biroul pe care îl voi găzdui în casa mea, să am un impact la fel de mare asupra clienților. Mi-am dat seama că de fapt totul e un cumul de factori. Că fără experiența și pasiunea ei, casa mea nu ar exista. Că e nevoie de un arhitect proiectant care să mă ajute să rezolv provocările întâlnite, dar din a cărui mod de interactiune să aleg ceea ce trebuie.
Sursa foto: Aia-proiect.ro
Mi-am dat seama că de fapt Diana, arhitect proiectant, nu vinde consultanță în proiectare și nici nu realizează doar documentații tehnice. Diana nu vinde răspunsuri în funcție de proiect, ci îți oferă un ajutor, o soluție, o senzație pe care o simti pe piele, o mirosi, o atingi aproape. Diana îmi oferea ploi de vara si raze de soare deopotrivă, imi oferea mirosul lemnului proaspăt și dulceața mugurilor plesnind în soarele dimineților de primăvară. Ea mă făcea să văd un viitor pe care nu îl vazusem până atunci. M-a facut să realizez că ceeea ce vreau eu să construiesc nu e doar o casă, un atelier, un birou, ci este un organism viu, dependent de mediul exterior și în același timp prieten cu acesta. Dependent de oameni, de reguli, de bun simț, de respect. Am înțeles că trebuie să respect pașii pentru că astfel îmi arăt respectul față de ceea ce construiesc și față de oamenii care vor alege să îmi treacă pragul. Ei mă aleg pe mine! Ei!
Diana îmi oferea de fapt timp și o mână sigură care să mă ghideze prin tot acest proces de construire… Diana îmi deschisese ochii și îmi arăta că reușita stă de fapt în oameni care văd dincolo de scopul final. Că până și casele au nevoie de ajutor să respire, să stea drepte în ciuda intemperiilor, să fie vii.
Cumva, casa din mintea mea avea pașii de punere în operă bine stabiliți. De unde nu vedeam decât o casa fadă, cu destinație fixa, acum vedeam viața din ea. Vedeam perdele de matase în care jucăuse se ascundeau razele soarelui. Simțeam mirosul liliacului înflorit și ascultam clinchetul vesel al ploii. Priveam cu ochii minții biblioteca masivă, covorul greu în care aceasta își afunda picioarele, și scaunul meu ce trona ca un jilț în mijlocul biroului. Imaginea nu mai era atât de departe. Și mai mult decât atât, eram mulțumită, împăcată cu mine și mândră, pentru că învățasem că uneori ai nevoie de ajutor nu doar pentru a pune în operă un proiect, ci și pentru a visa.
Articol realizat pentru proba nr. 3 SuperBlog 2018- Drumul spre succes este întotdeauna în construcție- AIA Proiect
